Intimitate și spațiu

Ce înseamnă cu adevărat intimitatea?

În general, se referă la o conexiune profundă și reciprocă, ceva de care ne putem bucura cu alți oameni, animale, natura și chiar cu Dumnezeu. În contextul relațiilor romantice însă, intimitatea este și erotizată. Pentru mine, cuvântul se referă atât la o goliciune tangibilă, cât și metaforică. Este locul în care vulnerabilitatea emoțională și dorința sexuală se ciocnesc și este ceva ce co-creăm; nu o putem deține pentru noi înșine.

Este, de asemenea, paradoxal, deoarece intimitatea sexuală poate spori intimitatea emoțională, dar fără intimitate emoțională, conexiunea sexuală își va atinge limitele. Când aveam douăzeci de ani, încă învățam despre toate, iar ideile mele erau încurcate. M-am gândit că a face mult sex ar putea accelera intimitatea emoțională; de parcă goliciunea fizică ar fi cea mai bună modalitate (în legăturile romantice) de a dezvolta încrederea.

Cred că am văzut cu adevărat intimitatea ca pe un fel de înnodare fizică și emoțională care, atunci când este făcută suficient de strâns, nu putea fi niciodată dezlegată. Am sperat sau am presupus că, cu condiția să fim suficient de intimi, m-aș putea asigura că pot fi protejat împotriva singurătății, dezamăgirii și aproape orice fel de pierdere romantică. Eram îngrozit de durere, destul de convins că nu puteam supraviețui. Și așa m-am repezit și m-am repezit și m-am repezit. Abia m-am oprit să respir și să privesc. Rareori m-am intrebat:Sunt gata să mă conectez în acest fel? Și acea persoană este și alta?

Treizeci de ani au fost un deceniu de învățare. M-am aruncat amândoi asupra celorlalți și apoi m-am retras la fel de repede. Am fost excesiv de precaut în unele privințe și excesiv de nesăbuit în altele. Am învățat că a fi intim implică atât vorbirea, cât și ascultarea. Trebuie să fim capabili să mergem mai departe cu cineva, dar și să fim dispuși să avem răbdare și să ne oprim.

La aproape patruzeci de ani, sunt mai puțin fricos, mai sigur de mine decât eram la douăzeci. Am evoluat prin diferite relații, multă psihoterapie și multă lectură. În aceste zile, mă gândesc că devin intim ca dezlipirea treptată a straturilor exterioare ale cuiva (acele persoane autoprotectoare, construite social) în timp ce observăm simultan dezvăluirea celuilalt. Din nou, acesta este un proces co-creat; trebuie să observăm atât cât acționăm; trebuie să stăm liniștiți cât vorbim. Când se face în mod conștient și atent, dezvoltarea unui sentiment de intimitate este un privilegiu și trebuie onorat.

Cu toate acestea, nu este un proces liniar sau simplu: straturile care au fost îndepărtate brusc pot fi, de asemenea, readoptate, la fel de brusc. Putem cădea în și din intimitate, la fel cum putem cădea în și din dragoste. Când ne arătăm altuia în acest moment, nu suntem doar curajoși acum, ci și riscăm respingerea și pierderea în clipa următoare - mâine. Este fragil, dar poate fi vindecator. Acest proces frumos este plin de responsabilitate. Ca atare, ar trebui să fim atenți cu cine alegem să creăm o astfel de intimitate, pentru a evita distrugerea inutilă. Este mai greu să ne întoarcem și să ne salvăm inimile decât să mergem înainte și să le oferim.

Nu cred că eul meu de douăzeci de ani ar fi înțeles vreodată acest lucru, dar dezvoltarea unei apropieri fizice și emoționale profunde cu cineva înseamnă atât respectarea autonomiei, cât și a deveni împletit. Acest lucru nu este niciodată mai adevărat decât la începutul unei relații, deoarece toți avem niveluri diferite de disponibilitate emoțională și ne mișcăm cu „viteze ale inimii” diferite în funcție de natura, moștenirea, istoria noastră.

La fel ca separarea și conexiunea, intimitatea și spațiul sunt mai puțin opuse și mai egale. Fiecare îl definește pe celălalt și acționează ca o contrabalansare. Dacă nu ne putem permite spațiul fizic, mental și emoțional necesar pentru a ne dezvolta și menține autonomia, atunci cum ne putem arăta cu adevărat altuia? Intimitatea are nevoie de crearea, hrănirea și prețuirea, dar nu va rezista solicitată sau devorată.

Am învățat asta și am învățat-o bine, cu prețul cel puțin unei relații. Știu acum că, având grijă de mine și ascultându-mă (nevoia mea de spațiu,șipentru conexiune) Pregătesc calea către intimitate cu altul. La urma urmei, este dificil să mă angajez într-un fel de conexiune împlinitoare, semnificativă sau erotică dacă nu sunt sigur de propria mea limită, unde mă termin și începe alta. A avea și a oferi suficient spațiu înseamnă că există un lucru mai distinctiveu,cu care altul poate fi intim. În caz contrar, suntem închiși sau dezlegați. Apropierea pe care o creăm împreună se poate prăbuși fie în codependență, fie se arde complet, la fel ca apa la soare.